Codul lui Da Vinci si Biblia

Dan Brown – un scriitor excelent cu siguranta, un maestru al suspansului, captivant si abil in a comunica ceea ce gandeste si simte; subliniez aceste calitati ale lui pentru a arata faptul ca intentia mea nu este aceea de a-i denigra stilul sau simtul artistic. Insa tinand cont de raspunsul lui Dan Brown (intr-un interviu acordat lui Matt Lauer in emisiunea The Today Show, NBC pe data de 9 iunie 2003) la intrebarea “Cat din aceasta carte se bazeaza pe realitate, referindu-ne la lucrurile care s-au intamplat aievea?”, raspuns care arata cam asa: “Absolut tot. Evident, Robert Langdon tine de fictiune, insa toate picturile, arhitectura, ritualurile si societatile secrete – toate acestea sunt realitati istorice.” Atat timp cat Brown afirma ca cele afirmate in cartea lui sunt fapte reale istorice, in mod inevitabil va exista un impact la nivel de populatie. Nu se poate afirma ca Codul lui Da Vinci a avut succesul pe care l-a avut datorita faptului ca este o carte bine scrisa, chiar mai bine scrisa decat alte scrieri ale lui Brown sau ale altor autori care de buna seama vor fi avand un stil si mai captivant. Succesul cartii sta in cele afirmate asupra subiectului abordat! Se pretinde a fi o carte istorica despre subiecte istorice, in afara de personaje, totul se pretinde a fi real, adevarat! Pe de o parte a alimentat mintile celor neinstruiti sau necultivati in domeniu pe o portita a frumusetii de exprimare si pe de alta parte a intarit reticenta fata de Biblie si istoria crestinismului, asa cum este ea cunoscuta in mod traditional, in mintile celor care deja aceasta era sadita. Dan Brown sustine intr-un interviu acordat revistei Bookpage: “Unul din aspectele pe care ma stradui din rasputeri sa-l confer cartilor mele este invatarea. Odata incheiata lectura unei carti – fie ca-ti place, fie ca nu – vei fi invatat o gramada de lucruri.”. Dar sa nu uitam ca si lucrurile false se pot invata, asa ca pe cei care invata – fie ca vor, fie ca nu – lucruri false din citirea unor carti(fie chiar si din citirea acestui articol), nu pot sa-i numesc decat victime. Intrebarile pe care indraznesc sa le ridic sunt: “Ce vrea Dan Brown sa ne invete? Ce am invatat – fie ca am vrut, fie ca nu am vrut – din cartea lui?” De ce n-am fi incantati sa fim invatati adevarul, daca am avea un profesor cu adevarat bun si onest? Nu vreau sa ma leg de onestitatea lui Brown, ma intereseaza mai degraba valoarea de adevar a afirmatiilor pe care le lanseaza! Fara a diseca prea mult firea si caracterul lui si tototdata a-l parasi la statura de om mare la care l-am gasit, voi recurge la analizarea stricta a afirmatiilor si fara rautate le voi confrunta cu dovezile existente – dovezi care odata ce-mi sunt mie si noua accesibile – cu siguranta i-au fost si lui.

Daca veti deschide cartea Codul lui Da Vinci – traducerea in romana – la pagina 251, veti gasi urmatorul citat:

“Constantin a comandat si finantat scrierea unei noi Biblii, din care a eliminat acele evanghelii ce aminteau de caracterul Lui uman si le-a imbogatit pe celelalte, care ii accentuau caracterul divin. Astfel, primele evanghelii au fost interzise, adunate de pretutindeni si arse.”

Daca este adevarat ceea ce se sustine, atunci ar trebui sa nu avem evanghelii datate inainte de perioada adiacenta edictului de la Milano, din anul 313, iar daca unele au scapat cu viata eliminarii lui Constantin, ar trebui sa fie diferite de cele de dupa 313. Exista o sumedenie de manuscrise ale evangheliilor care sunt datate inainte de anul 313, fara a exista nicio diferenta de continut fata de evangheliile de dupa 313 – despre care se sustine ca ar fi imbogatite in afirmatii pro divinitatea lui Hristos. Manuscrise precum: MS lui John Rylands, Papirusul Bodmer II, Papirusurile Chester Beatty – sunt toate datate ca apartinand perioadei cuprinsa intre anii 130 si 250. Pur si simplu, teoria lansata de Brown este falsa, nu exista nicio dovada a faptului ca Constantin ar fi intervenit in scrierea sau rescrierea unor evanghelii avand ca scop denaturarea lor si chiar daca ar exista ceva care sa ne faca sa credem asta – multimea de manuscrise care s-au pastrat inaintea acestei perioade(din anii 100 si 200) spulbera orice banuiala. Insasi istoria bisericii confirma acest lucru – sa nu uitam ca cei numiti cresini – erau prigoniti nu pentru credinta intr-o natura umana a lui Iisus Hristos, ci pentru credinta in originea de sorginte divina. Pliniu cel Tanar, fiind unul dintre functionarii imperiului roman, ii transmite lui Traian urmatoarea scrisoare, descriindu-i pe crestini:

“Au obiceiul de a se intalni intr-o zi anume hotarata, inaintea zorilor, si atunci inalta, raspunzandu-si cu versete, o cantare lui Hristos, ca unui zeu, si se leaga cu juramant solemn sa nu faptuiasca vreo nelegiuire, ba niciodata sa nu insele, sa nu fure si sa nu comita adulter, niciodata sa nu-si calce cuvantul si sa se arate mereu vrednici de incredintarea care li se da atunci cand sunt chemati; datina este, apoi, sa se imprastie si sa se readune pentru a lua parte la masa – dar cu mancare din cea mai simpla si mai nevatamatoare.”

Nu exista dubii in ce priveste faptul ca crestinii i se inchinau lui Iisus Hristos ca lui Dumnezeu inainte de anul 313 – o dovedesc atat sursele crestine, cat si sursele necrestine. De asemenea, o gramada de surse crestine afirma credinta in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, inainte de legalizarea crestinismului. Credinta in Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, care a inviat din morti nu este o legenda si cu atat mai tarziu nu este o teorie tarzie care sa fi fost pusa la cale de catre Constantin. In anul 125 d.Hr., Eusebiu citeaza marturia lui Quadrat – ucenic al apostolilor si episcop al bisericii din Atena – inaintea imparatului roman Adrian:

“Faptele Mantuitorului nostru le-ai avut mereu inainte, caci ele au fost cu adevarat minuni; cei vindecati, cei inviati din morti, care au fost vazuti, nu doar atunci cand au fost vindecati sau inviati, ci infatisandu-se mereu. Ei au ramas in viata multa vreme, nu doar cat a ramas Domnul nostru pe pamant, ci si dupa ce s-a inaltat. Asa incat unii dintre ei traiesc pana in ziua de astazi.”

Din nou o marturie in favoare unui Mantuitor care a ramas o vreme printre noi, “pe pamant” – numit “Domnul nostru”! De asemenea, Aristide – un filosof crestin din Atena secolului al doilea il descrie pe Iisus ca fiind:

“Fiul Dumnezeului preainalt, descoperit prin Duhul Sfant, pogorat din Ceruri, nascut dintr-o Fecioara evreica. Trupul i-a fost daruit din Fecioara, aratandu-se in firea omeneasca drept Fiul lui Dumnezeu. Cu neprihanirea Sa care a adus vestea cea buna, a izbadit asupra lumii intregi prin invatatura datatoare de viata… Si-a ales doisprezece apostoli si a propovaduit lumii prin adevarul sau mijlocitor si izvoditor de lumina. Si a fost rastignit, tintuit in cuie, de iudei; si s-a ridicat din morti si s-a inaltat la Ceruri. I-a trimis pe apostoli in lume si le-a dat tuturor invatatura prin minunile Sale dumnezeiesti si pline de intelepciune.”

Desigur ca exemplele ar putea continua – Iustin Martirul, Hegesip, Ignatiu, Clement, si altii atat crestini cat si necrestini confirma credinta crestinilor din perioada dinainte de 313, cand a fost emis edictul de la Milano, intr-un Iisus divin, rastignit si inviat!
Un alt tip de dovada este cea a locurilor in care este citat Noul Testament inainte de Constantin. In anul 303 d.Hr., Diocletian a inceput o campanie de persecutie impotriva crestinilor. Edictele lui constau in distrugerea bisericilor, manuscriselor si a cartilor si bine-nteles in uciderea crestinilor. In timplu campaniei au fost distruse sute sau poate mii de manuscrise ale Noului Testament – ceea ce este de subliniat este faptul ca in situatia in care ar fi reusit sa le distruga pe toate, tot am fi reusit sa reconstituim Noul Testament doar pe baza scrierilor in care acesta este citat. Scrierile parintilor bisericii primare, ale lui Iustin Martirul, Irineu, Clement din Alexandria, Tertulian etc – citeaza Noul Testament de mai mult de 36.000 ori. Chiar daca nu am dispune de nici un manuscris al Noului Testament am reusi sa-l reconstituim integral(doar pe baza citatelor) cu exceptia a unsprezece versete. De mentionat faptul ca este vorba de surse anterioare Consiliului de la Niceea si lui Constantin, cand se sustine introducerea unor versete care sugereaza divinitatea lui Iisus. Este adevarat ca a existat o exterminare in masa a manuscriselor, dar aceasta a pornit de la edictele lui Diocletian care urmarea desfiintarea crestinismului. Dovezile indica faptul ca evangheliilor si Noului Testament in general nu i-au fost adaugate date si nici nu au fost sterse versete din vechile manuscrise.

Nu exista nici o dovada a faptului ca Iisus a fost considerat divin doar din perioada incepand cu Constantin, in schimb exista dovezi ca biserica crestina de la infiintarea ei si pana azi a crezut intr-un Iisus divin, care a inviat din morti si s-a inaltat! Afirmatiile lui Dan Brown sunt dovedite falsuri de o simpla verificare a faptelor clare din istoria bisericii si a Imperiului Roman. Conexiunile ambigue bazate pe date incerte si codificari eronate nu exprima un adevar istoric catusi de putin, ci mai degraba exprima opinia preconceputa a unor autori, nefondata pe date istorice si arheologice.

Învierea lui Iisus între adevăr şi contradicţie

Dincolo de elementul istoric, s-au adus o grămadă de contestaţii în ceea ce priveşte consistenţa relatării biblice a Învierii. Unii presupun, îndreptăţiţi în niciun fel, că relatarea biblică a Învierii este contradictorie. Ei pleacă mai degrabă de la presupoziţia că o prezentare divergentă nu poate fi consistentă. În cazul de faţă, avem patru autori care relatează acelaşi eveniment, ei sunt Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Din moment ce relatarea lor este divergentă, se încearcă să se presupună că e şi contradictorie. Dacă relatarea lor ar fi fost identică, s-ar fi încercat cu siguranţă să se afirme că ceva este necurat în ce priveşte redactarea relatării, că s-au înţeles între ei cum să mintă împreună. Din păcate pentru critici, relatarea Învierii, este suficient de divergentă pentru a scăpa de sub acuzaţia complotului şi suficient de complementară pentru a scăpa de acuzaţia contradicţiei. Ca întotdeauna, problema rezidă în presupoziţiile pe care le au oamenii faţă de anumite evenimente sau chiar persoane. În acest caz, criticii fac abstracţie tocmai de elementele care i-ar face să recunoască în eveniment consistenţa.

Aşa că, pentru început, voi încerca să arăt care sunt aceste presupoziţii false şi de ce nu se poate face apel la ele în mod raţional. Pentru cei care nu au citit articolul Ateul: Biblia, n-o cititi, e plina de contradictii, aţi face bine să-l citiţi, doarece aici nu voi face o prezentare atât de largă a premiselor false. Ceea ce este clar în ce priveşte relatarea prezentă e faptul că este vorba de acţiunile unor persoane. O greşeală pe care o întâlnesc frecvent la critici, constă în presupunerea că o relatare, ca să poată fi adevărată, trebuie să fie exhaustivă. Aşa că ei afirmă că relatarea acţiunii femeilor nu se potriveşte cu cea a Mariei Magdalena. Dar uită, mai mult intenţionat, că pentru a relata acţiunile unei persoane nu este necesar să relatezi acţiunile tuturor persoanelor care erau cu persoana respectivă. Dacă avem de exemplu o dezbatere între Craig si Hitchens, pentru a-l cita corect pe Craig şi a prezenta veridic unele gesturi ale lui, nu trebuie să îl cităm şi pe Hitchens şi nici să spunem dacă s-a scărpinat sau nu undeva. La fel, pentru a spune ceva adevărat despre ce a făcut şi spus Maria Magdalena, nu trebuie să relatăm tot ce au spus şi făcut femeile care erau cu ea. Putem relata mai extins sau mai limitat, alegerea este a celui care relatează. Nu există decât o constrângere etică, şi anume aceea de a spune adevărul. O altă greşeală este aceea de a presupune că relatarea a două evenimente, unul după altul, înseamnă că între cele două evenimente nu au existat alte evenimente. E ca şi cum eu aş spune că ieri am fost la cumpărături şi după aceea m-am uitat la un film, iar criticii mei ar trage concluzia că între cumpărături şi film nu a existat nici un alt eveniment. Ar fi îndreptăţiţi să creadă acest lucru, nu spun că nu, dar dacă le-ar spune un prieten de-al meu că de la cumpărături am mers şi l-am ajutat să-şi mute mobila, nu ar fi îndreptăţiţi în mod raţional să creadă că nu m-am uitat la film după cumpărături şi nici că prietenul meu minte. Pentru că, dacă m-am uitat la film după ce am fost să-l ajut pe prietenul meu, cu siguranţă m-am uitat după ce am fost la cumpărături. Doar în cazul în care eu aş fi specificat explicit că între cumpărături şi film nu au existat alte evenimente, ar fi îndreptăţiţi să creadă că la mijloc a fost o relatare mincinoasă. La fel, dacă Matei afirmă că femeile au alergat să îi anunţe pe ucenici şi le-a întâmpinat Iisus, din moment ce Matei nu afirmă dacă Iisus le-a întâmpinat înainte de a ajunge la ucenici, nu putem trage concluzia că le-ar fi întâmpinat înainte ca ele să ajungă la Iisus. Pentru a stabili acest aspect, avem nevoie de o mărturie în plus care să ne pună în situaţia de a afirma raţional acel lucru. În cazul de faţă, această mărturie este oferită de ceilalti, cum ar fi Luca şi Ioan. Un alt aspect este legat de relatările numerice. Pentru critici, dacă se întâmplă ca cineva să le spună că s-a întâlnit ieri cu un om pe stradă şi acesta le-a relatat ceva anume, atunci înseamnă că nu mai era un alt om împreună cu respectivul. Dar din nou, această presupoziţie este falsă. Cu toţii facem relatări de acest gen, fără a relata greşit. Se întâmplă să îi spun soţiei mele că m-am întâlnit cu cineva, fără a specifica dacă acel cineva mai avea însoţitori sau nu. Faptul că nu sunt exhaustiv, nu face ca relatarea mea să fie falsă, ci mai degrabă o face mai practică. Se întâmplă să vreau să accentuez un anumit aspect, iar asta nu este posibil fără a pune în umbră alte aspecte. Nu poţi lumina mai mult un aspect decât un altul tocmai prin a le lumina pe toate la fel. Criticii spre un asemenea ideal tind, însă un asemenea ideal este departe de a fi un ideal, este un nonsens.

În cele ce urmează, voi propune un model pentru a arăta gradul înalt de complementaritate a celor patru relatări. Contradicţia, dacă se obţine, se obţine pe seama presupoziţiilor false ale criticilor şi nu pe seama textului biblic. Aşa că, voi renunţa la aceste presupoziţii. Modelul de mai jos este împărţit în patru coloane, fiecare reprezenând relatarea unui evanghelic. Aranjarea este de aşa natură încât evenimentele, aşezate în ordine cronologică, să apară unul după altul în modelul general. Ceea ce reiese din model, e faptul că cele patru relatări se susţin reciproc, anumite aspecte insuficient descrise într-o relatare (pentru cititorul de azi), sunt lămurite în alta şi nu aducând a contradicţie, ci a clarificare. Ceea ce mai e de adăugat, e faptul că modelul propus este doar un model posibil, pe care eu îl consider ca având cel mai înalt grad de plauzibilitate în ce priveşte cronologia şi evenimentele în sine. Meritul lui e acela că arată gradul de complementaritate dintre relatări şi lipsa de semnificaţie a criticilor aduse textului biblic cu referire la Înviere.

Este Biblia cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu?

Întrebare: Este Biblia cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu? Răspuns: Răspunsul nostru la această întrebare nu numai că va arăta felul cum vedem noi Biblia şi importanţa ei pentru vieţile noastre, ci va şi avea în cele din urmă un impact asupra noastră pentru veşnicie. Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci noi trebuie să o preţuim, să o studiem, să ne supunem ei şi, desigur, să credem în ea. Dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atunci a o respinge înseamnă de fapt a Îl respinge pe Dumnezeu Însuşi.

Faptul că Dumnezeu ne-a dat Biblia este o dovadă şi o ilustrare a dragostei Lui pentru noi. Termenul “revelaţie” înseamnă simplu că Dumnezeu a comunicat omenirii cum este El şi cum putem avea o relaţie corectă cu El. Există lucruri pe care noi nu le-am putea cunoaşte dacă nu le-ar fi revelat Dumnezeu în mod divin către noi prin Biblie. Deşi descoperirea lui Dumnezeu în Biblie a fost dată progresiv pe o perioadă de aproximativ 1500 de ani, Biblia a conţinut întotdeauna tot ceea ce oamenii au avut nevoie să cunoască despre Dumnezeu pentru a avea o relaţie corectă cu El. Dacă Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ea reprezintă autoritatea finală în tot ceea ce priveşte credinţa, practica religioasă şi considerentele morale.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: cum putem şti dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu şi nu doar o carte valoroasă? Ce are unic Biblia care o face diferită de toate celelalte cărţi religioase scrise vreodată? Există dovezi că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu? Acestea sunt întrebări la care trebuie să reflectăm dacă dorim să examinăm serios pretenţia Bibliei de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat divin şi total suficient pentru toate aspectele credinţei şi practicii.

Nu poate fi nici o îndoială în faptul că Biblia pretinde că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este foarte clar menţionat în versete precum cele din 2 Timotei 3:15-17, care spun “. . .din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.”

Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie să examinăm atât dovezile interne cât şi pe cele externe ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Dovezile interne sunt acele lucruri din însăşi interiorul Bibliei care probează originea divină a acesteia. Una dintre primele dovezi interne ale faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este unitatea acesteia. Chiar dacă Biblia este formată din 66 de cărţi individuale, scrise pe 3 continente, în 3 limbi diferite, de-a lungul unei perioade de aproape 1500 ani, de către mai mult de 40 autori (care aveau vârste şi stiluri diferite de viaţă), Biblia îşi păstrează unitatea de la început până la sfârşit fără vreo contradicţie. Această unitate este singulară prin comparaţie cu orice alte cărţi şi este o dovadă a originii divine a cuvintelor sale, întrucât Dumnezeu a folosit anumiţi oameni astfel încât ei au înregistrat în Biblie chiar cuvintele Lui.

O alta dovada internă care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu constă în profeţiile detaliate conţinute în paginile sale. Biblia conţine sute de profeţii descrise în detaliu cu privire la viitorul anumitor popoare, inclusiv a Israelului, cu privire la viitorul anumitor oraşe, cu privire la viitorul omenirii şi cu privire la venirea unei Persoane care ar fi Mesia, Mântuitor nu numai al Israelului, ci al tuturor celor ce cred în El. Spre deosebire de profeţiile din alte cărţi religioase sau a celor scrise de persoane precum Nostradamus, profeţiile biblice sunt descrise extrem de detaliat şi nu au dat greş niciodată în a se împlini. Există peste 300 de profeţii cu privire la Iisus Hristos numai în Vechiul Testament. Nu numai că ele au prezis locul unde El s-a născut şi din ce familie va proveni, ci ele au spus şi cum El a murit şi ca El a înviat în a treia zi. Pur şi simplu nu există o cale logică în a explica profeţiile împlinite din Biblie decât prin a accepta originea divină a acesteia. Nu există nici o altă carte religioasă care să conţină profeţii mai detaliate şi de acest tip pe care Biblia le conţine.

A treia dovadă internă a originii divine a Bibliei constă în autoritatea şi puterea unică pe care ea le are. Chiar dacă această dovadă este mult mai subiectivă decât primele două dovezi, nu există o mărturie mai puternică decât aceasta care să susţină originea divină a Bibliei. Biblia deţine o autoritate unică pe care nu o are nici o altă carte scrisă vreodată. Această autoritate şi putere se văd cel mai bine în felul cum nenumărate vieţi au fost transformate şi schimbate prin citirea Bibliei. Prin ea, nenumăraţi dependenţi de droguri au fost vindecaţi, nenumăraţi homosexuali au fost eliberaţi, nenumăraţi delicvenţi şi criminali au fost transformaţi, nenumăraţi păcătoşi sunt mustraţi; prin ea, ura a fost transformată în dragoste. Biblia conţine o putere dinamică şi transformatoare care nu este posibilă decât datorită faptului că ea este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe lângă dovezile interne prezentate mai sus, există de asemenea dovezi externe care indică faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Una dintre acestea este legată de evenimentele istorice din Biblie. Întrucât Biblia conţine detalii cu privire la anumite evenimente istorice, acurateţea şi veridicitatea ei pot face obiectul verificării ca în cazul oricărui alt document istoric. Atât prin dovezile arheologice cât şi prin alte documente scrise, evenimentele istorice din Biblie au fost probate de fiecare dată ca fiind acurate şi adevărate. De fapt, toate dovezile arheologice şi documentare susţin faptul că Biblia este cea mai bine documentată carte din lumea antică. Faptul că Biblia descrie cu acurateţe şi veridicitate evenimente verificabile istoric este o indicaţie serioasă cu privire la veridicitatea ei şi în ce priveşte subiectele şi doctrinele religioase şi ajută în a întări pretenţia acesteia de a fi chiar Cuvântul lui Dumnezeu.

O altă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu constă în integritatea autorilor săi umani. După cum am menţionat mai devreme, Dumnezeu S-a folosit de oameni de diferite vârste pentru a ne lăsa scris Cuvântul Său. Studiind vieţile acestor oameni, nu există nici un motiv pentru care să credem că ei nu au fost oameni cinstiţi şi sinceri. Văzând vieţile lor şi faptul că ei au fost chiar gata să moară (adesea au murit în urma torturilor) pentru credinţa lor, devine clar că aceşti oameni obişnuiţi şi oneşti au crezut cu adevărat că Dumnezeu le-a vorbit. Cei care au scris Noul Testament şi multe alte sute de credincioşi (1 Corinteni 15:6) cunoşteau adevărul despre mesajul lor pentru că ei L-au văzut şi au petrecut timp împreună cu Iisus Hristos după ce El a înviat din morţi. Transformarea pe care au trăit-o aceşti oameni la vederea lui Hristos cel Înviat a avut un impact extraordinar asupra lor. Ei au trecut de la a se ascunde de frică la disponibilitatea de a muri pentru mesajul pe care Dumnezeu l-a descoperit către ei. Vieţile şi moartea lor mărturisesc faptul că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.

O ultimă dovadă externă a faptului că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu este caracterul indestructibil al Bibliei. Datorită importanţei sale şi a pretenţiei că este chiar Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia a înfruntat atacuri şi tentative de a fi distrusă ca oricare altă carte din istorie. De la împăraţii romani precum Diocleţian, la dictatorii comunişti şi la ateii şi agnosticii zilelor noastre, Biblia a rezistat tuturor atacatorilor săi şi a rămas cartea cu cel mai mare număr de exemplare publicate până în zilele noastre.

De-a lungul timpului, scepticii au privit Biblia ca pe un document mitologic, dar arheologii i-au demonstrat veridicitatea istorică. Opozanţii ei i-au atacat învăţăturile ca fiind primitive şi depăşite, însă conceptele şi învăţăturile sale morale şi legale au avut puternice influenţe pozitive asupra popoarelor şi societăţii peste tot în lume. Ea continuă să fie atacată de ştiinţă, psihologie şi mişcările politice dar rămâne relevantă şi veridică şi astăzi la fel cum a fost din prima zi când a fost scrisă. Este o carte care a transformat nenumărate vieţi şi destinele multor popoare de-a lungul ultimilor 2000 de ani. Indiferent cum încearcă opozanţii ei să o atace, să o distrugă sau să o discrediteze, Biblia rămâne la fel de puternică, adevărată şi relevantă ca şi înainte de apariţia atacurilor la adresa ei. Acurateţea ei s-a păstrat în ciuda atâtor tentative de a o corupe, de a o ataca şi de a o distruge, aceasta fiind o dovadă clară a faptului că este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne surprindă că indiferent cum este atacată Biblia, ea rămâne neschimbată şi nepătată. De altfel, Iisus a spus: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Marcu 13:31). După ce ai văzut toate aceste dovezi, poţi să spui fără îndoială: “Da, Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu.”